METODA SALAMANDER

Tot pe Salamander am descoperit ca, in majoritatea vadurilor din care puteam urmari crapii hranindu-se, pestele avea o zona preferata, in care se simtea mai in siguranta. Lucrul asta se vedea cel mai bine dintr-un vad pe care l-am botezat Observator, fiindca avea un copac din care te uitai la apa ca de la balcon.

Lacul avea destul de multa vegetatie, dar vegetatia nu crestea si sub acel copac, lasand loc unui petec luminos de pietris, care parea o moneda imensa intre umbrele verzi ale ierburilor din jur. Locul acela cerea sa pui o montura pe el! Avea cam doi metri in diametru si o adancime constanta in jur de un metru si jumatate... cel putin asa credeam. Stralucirea pietrisului facea ca orice peste care ajungea in portiunea curata sa poata fi observat, deci era usor sa urmaresti reactia pestelui la nade, monturi si situatii de pescuit. Acesta a fost vadul in care am vazut cum montura mea, pana atunci invincibila, a fost batjocorita de crapii bine educati ai lacului.

Petrecand ore si ore in balconul din copac si uitandu-ma la pestii de dedesubt, am observat ca pareau sa prefere un anumit loc chiar in cadrul acestui perimetru restrans. La prima vedere, locul nu se deosebea cu nimic de rest. Cand am sondat insa apa (cu un plumb si o pluta facuta dintr-o pana de cioara), am descoperit ca era mai adanc cu aproximativ 7,5 centimetri. M-am gandit ca o diferenta atat de mica nu putea sa conteze.

Trebuia sa cercetez mai departe! Pestele se hranea cu nada mea (cateva boiliesuri si un covor de seminte, mai ales canepa) pe toata zona curata, dar nu se apropia de momeala decat daca era plasata in minuscula depresiune. Locul fierbinte era cam cat o farfurie de ciorba si cam la fel de adanc si totusi o momeala pusa in mijlocul lui avea cu 50% mai multe sanse sa fie mancata. Uluitor!