Locuri fierbinti (1) - Colegiul cu crapi
Ken Townley
Pescar de crap celebru si scriitor profesionist. Pescuieste la crap de la sfarsitul anilor 60. Incepand din anii 80, colaboreaza cu zeci de reviste din Marea Britanie si restul Europei. A publicat mai multe carti pe teme de nada. Cea mai cunoscuta este "The Beekay Guide to Carp Baits". In calitate de consultant, a colaborat cu firme de anvergura ca Daiwa sau Fox. In prezent, este consultant pentru Haith's si Nutrabaits.
SUBSTRAT CU LOCURI FIERBINTI
Fundul lacului era foarte malos, mergand pana la grosimi de un metru in unele locuri. In altele, pe substrat apareau mici structuri, vag conturate, cu inaltimea de cel mult 30 de centimetri. Cu greu puteai sa le numesti bancuri, dar erau esentiale pentru a putea pescui cu succes. Zonele cu pietris erau foarte rare - pe de alta parte, daca descopereai una, acolo gaseai si peste. Malul era dulce si cu o abundenta de hrana, ceea ce permitea pestelui sa ia masa oriunde. Crapii aveau atata mancare la dispozitie, incat impunerea unei nade era un exercitiu deloc usor. Trebuia sa te asiguri ca toata nada ajungea pe portiunile cu pietris, fiindca daca era aruncata in locuri cu mal pestele avea s-o ignore, mai ales dupa ce se scufunda sub nivelul la care crapul isi cauta hrana.
Evident, una dintre cheile gasirii pestelui era vegetatia, dar si aici crapii aveau preferinte in legatura cu tipul de vegetatie in care sa se hraneasca. Daca gaseai bradis pe substrat tare, aveai o sansa. Broscarita nu prea dadea rezultate, desi pestii o foloseau pentru adapost, iar ierburile din margini nu erau asa de productive pe cat te-ai fi asteptat.
Pe scurt, locurile fierbinti erau portiunile cu pietris de pe varful asa-numitelor bancuri, cu toate ca bancurile acestea puteau sa aiba nu mai mult de un metru lungime si 30 de centimetri latime. O momeala aruncata pe un substrat de mal tare avea de doua ori mai putine sanse sa prinda ceva, iar una plasata in malul moale n-avea niciuna.
Ca si cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, crapii preferau in mod clar anumite zone, asa ca nu numai ca trebuia sa gasesti zona lor de hranire, dar si locul din cadrul acestei zone in care se hraneau cu cea mai mare incredere! O astfel de zona era promontoriul unei mici insule, care putea fi abordat dintr-un vad cu numele de The Swamp (Mlastina). Din motive lesne de inteles, era unul dintre cele mai populare vaduri de pe tot lacul. In fotografia alaturata, facuta in vara lui 1991, cand lacul a ajuns la cel mai scazut nivel, se pot vedea structurile datorita carora pescarii se bateau sa ajunga pe vad.
